Ți-am simțit lipsa. Ştiam că vii. Ştiam că te întorci. A trecut decembrie şi nu ai apărut. Te-ai uitat doar după perdea şi ai plecat. Te-am zărit doar un pic. Ai trecut într-o noapte pe aici. Până dimineață când am deschis ochii nu mai erai. Ai strâns zăpada şi ai plecat.
Îmi e dor de schii, îmi e dor de sanie, îmi e dor de râsete de copii. Hai iarnă, vino! Vino cu zăpadă ca altădată. Aşterne-ți neaua ta albă şi bucură-ne. Bucură-ne chipul trist, descrețeşte frunțile. Unde este iarna de altădată? Îi ducem dorul. Erau dealurile pline de copii îmbujorați care uitau să se mai întoarcă acasă de la săniuş, stăteau de dimineața până seara târziu. Legam săniuțele sir între ele şi cei mai curajoşi făceau bobul, capta atenția tuturor. Făceam întreceri cu săniile, cu ciolofanul sau schiuri şi patine improvizate. Făcem câte un hop din zăpadă în fiecare an, din ce în ce mai mare, mai mult pentru schiori. Dacă cineva cu sania sărea pe el, simțea că zboară. Mai intram în câte un gard şi uneori îl rupeam pentru că nu reuseam să cotim bine sania şi nu puteam sa oprim la timp. Râdeam unii de alții şi ne ajutam unii pe alții.
Râsete, glasuri de copii se auzeau de departe din sat. Veneau părinții după noi să ne ia acasă, dar şi ei erau bucuroşi de bucuria noastră. Ne întorceam acasă uzi, cu broboane de zăpadă pe noi, cu fața roşie şi nasul înghețat. Ne curățam de zăpadă schiurile şi săniuța şi intram în casă la caldură. Beam un ceai cald şi mâncam cina cu cea mai mare poftă, apoi dormeam linistiți şi frânți de oboseală noaptea întreagă. A doua zi o luam de la capăt.
Dacă nu eram în vârful dealului eram pe stradă şi ne băteam cu bulgări. Copiii mai mici făceau bulgării şi îi strângeau stivă, alții se piteau în spatele porții şi se uitau printre sipcile de lemn, iar cei mari aruncau bulgării către tabăra adversă. Ne baricadam după mormanele de zăpadă strânse după ce părinții nostri făceau pârtie în curte şi pe podul de la poartă.
Ce vremuri... ce copii eram... câtă bucurie... Hai iarnă pe la noi!
2018
❄️ ❄️ ❄️
2014
❄️ ❄️ ❄️
2012
